Într-o fotografie de familie, copilul de lângă fereastră pare supărat. Îți amintești ziua ca pe una fericită. Cineva spune că plânseseși înainte să vină fotograful. Imaginea, amintirea și povestirea celuilalt stau acum pe aceeași masă, fără să se potrivească pe deplin.
Ai putea alege varianta care îți convine și ai putea numi celelalte versiuni greșeli. Totuși, neliniștea nu vine numai din contradicție. Vine și din faptul că omul care ai fost nu mai poate fi chemat să lămurească lucrurile. Vorbești în numele lui fără să îi păstrezi toate motivele.
A-ți recunoaște trecutul nu cere să îl poți reconstitui până la ultimul gest. Cere, poate, să lași loc și detaliilor care tulbură povestea preferată. Bucuria unei zile poate să fi cuprins o supărare. Un chip încruntat nu anulează tot ce s-a întâmplat după aceea.
Pui fotografia înapoi fără să hotărăști cine are dreptate. Copilul acela îți aparține și atunci când nu îl poți explica. Între voi rămâne o continuitate mai modestă decât certitudinea: disponibilitatea de a nu-l reduce la singurul lucru pe care ți-l amintești.
Leave a Reply