Te întorci în locuința copilăriei și camera pare mult mai mică. Dulapul nu mai domină încăperea, iar drumul până la ușă cere câțiva pași. Pentru o clipă, dimensiunile de acum par o corectură crudă adusă unei lumi în care ai trăit fără îndoială.
Spui că memoria a exagerat. Dar comparația uită corpul de atunci. O distanță este trăită și prin lungimea pașilor, prin lucrurile la care nu ajungi, prin permisiunea de a trece singur dintr-o cameră în alta. Mărimea nu era numai proprietatea încăperii.
Nici copilul care se temea de întunericul de lângă dulap nu poate fi judecat cu liniștea adultului care deschide acum ușile. A înțelege o vârstă presupune să îi restitui proporțiile, nu să îi demonstrezi că greșea. Altfel, maturizarea ajunge un proces ținut fără martorii apărării.
Camera poate rămâne mică, iar amintirea ei mare, fără ca una să o mintă pe cealaltă. Privind de la înălțimea de acum, poți încerca să nu uiți de unde priveai atunci. Acel unghi pierdut face parte din istoria ta la fel de mult ca pereții.
Leave a Reply