Povestești o întâmplare de la trei ani, iar cineva te întreabă dacă o ții minte sau doar ai auzit-o adesea. Întrebarea te oprește. Vezi limpede o curte și o găleată albastră, dar nu mai știi de unde vine această limpezime.
În familie, unele episoade circulă până când fiecare pare să le fi locuit. Se repetă aceeași replică, aceeași încurcătură, același sfârșit. Ajungi să porți în biografie o scenă construită și din vocile altora. Asta nu o face automat falsă, dar schimbă felul în care îți aparține.
Există o diferență între a primi o poveste despre tine și a pretinde că ai păstrat-o singur. Prima recunoaște relația din care s-a născut amintirea; a doua șterge mâinile care au adus-o până aici. Uneori, tocmai împrumutul îi dă căldură, nu certitudine.
Poți spune că așa ți s-a povestit. Nu pierzi curtea, nici găleata, nici copilul care ai fost. Câștigi un loc pentru cei care au ținut minte în vreme ce tu creșteai, fără să le dai dreptul de a hotărî întreaga ta poveste.
Leave a Reply