Un vecin foarte în vârstă îți spune încă pe numele mic din copilărie. În restul săptămânii ești chemat solemn la ședințe și semnezi documente. În fața porții lui, o singură adresare readuce persoana care alerga pe strada aceasta înainte să aibă ceva de demonstrat.
Poate îți place, poate te irită. Diminutivul poate purta afecțiune, dar și refuzul de a vedea adultul care ai devenit. Sensul lui nu se află numai în sunete, ci în libertatea pe care o lasă după ce este rostit. Poți răspunde ca omul de acum sau trebuie să joci iar copilul?
Cei care ne cunosc de mult păstrează vârste pe care nu le mai putem întâlni singuri. Această putere merită tandrețe, dar nu autoritate nelimitată. A fi martor la începutul unei vieți nu îți dă dreptul să îi stabilești pentru totdeauna dimensiunile și numele potrivit.
Vă opriți puțin de vorbă. Dacă există loc și pentru viața ta de astăzi, numele vechi poate rămâne o punte. Dacă nu, poți cere altă adresare. Continuitatea cu copilul de odinioară nu se dovedește acceptând să fii tratat mereu ca el în curtea altcuiva.
Leave a Reply