Stai în fața unei săli unde urmează să intri pentru prima dată. Dinăuntru se aud voci, iar mânerul pare să ceară o hotărâre mai mare decât simpla lui apăsare. Te mai uiți o dată la adresă, deși știi deja că ai ajuns unde trebuia.
Pragul prelungește posibilitatea. Cât încă nu intri, întâlnirea poate merge în toate felurile imaginabile. După ce intri, ea va începe să fie una singură, cu oameni anume, cuvinte stângace și limite. Amânarea păstrează bogăția variantelor, dar o păstrează la adăpost de existență.
Orice început pierde ceva: celelalte începuturi care nu mai au loc simultan. Nu trebuie să numim această pierdere tragedie. Este prețul concret al alegerii. O viață alcătuită numai din praguri ar avea multe posibilități și prea puține întâmplări în care să le poată verifica.
Apeși mânerul fără să te simți pregătit în întregime. Poate sala este mai mică decât credeai, poate nimeni nu observă intrarea. Începutul nu primește neapărat solemnitatea pe care i-ai acordat-o afară. Primește însă ceva ce așteptarea nu îi putea oferi: un loc real, în care poți afla dacă vrei să rămâi sau dacă vei alege să pleci.
Leave a Reply