O conversație se rărește de-a lungul lunilor până când nu mai continuă. Nu există o ceartă, o ușă închisă sau o frază care să poată fi citată. În telefon rămâne un schimb banal, iar banalitatea lui pare nepotrivită pentru rolul de ultim schimb.
Așteptăm de la sfârșit o formă care să explice tot ce a fost înainte. Vrem o concluzie suficient de clară încât trecutul să nu mai poată fi interpretat în două feluri. Dar multe lucruri se termină prin necontinuare, fără să producă singure relatarea propriei dispariții.
Lipsa unei încheieri explicite nu dovedește că relația n-a contat. Nici nu ne obligă să păstrăm disponibilitatea la nesfârșit. Putem cere lămuriri când este potrivit și putem recunoaște limita unui răspuns care nu vine. Explicația deplină și decizia de a merge mai departe sunt lucruri diferite.
Ultimul mesaj va rămâne poate despre vreme sau despre o cheie uitată. Nu poate susține întreaga greutate pe care am vrea să i-o dăm. În loc să îl transformăm într-un indiciu secret, îl putem lăsa să fie ce a fost atunci: o propoziție obișnuită, scrisă înainte să știm că povestea nu va mai primi alta.
Leave a Reply