Pe o alee îngustă auzi pași grăbiți în spatele tău și te tragi puțin deoparte. Celălalt trece fără să te atingă. Nu știi unde merge și nici de ce se grăbește. Întâlnirea voastră durează mai puțin decât o propoziție, dar cere deja o coordonare a corpurilor.
Orașul este făcut și din aceste înțelegeri fără prezentare. Încetinim, lăsăm un interval, schimbăm direcția. Rareori observăm câtă cooperare discretă permite fiecăruia să își urmeze treaba. Ea devine vizibilă mai ales când lipsește și două ritmuri încearcă să ocupe cu încăpățânare același loc.
A face loc nu înseamnă să accepți mereu să fii împins la margine. Uneori graba altuia este doar nerăbdare, iar spațiul trebuie împărțit, nu cedat integral. Atenția practică include și dreptul de a continua propriul mers, mai ales când retragerea te-ar pune în pericol.
Aleea se lărgește, pașii se îndepărtează și fiecare rămâne cu destinația lui. Nu ați devenit apropiați. Ați făcut totuși posibilă o scurtă trecere comună fără conflict. Poate că o parte din conviețuire stă tocmai în aceste acorduri modeste, care nu cer afecțiune ca să fie respectate.
Leave a Reply