Într-o întâlnire prelungită privești ceasul de mai multe ori, sperând că cineva va observa. Ai nevoie să pleci, dar aștepți să primești permisiunea fără să o ceri. Ceilalți continuă firesc discuția. Pentru ei, tăcerea ta poate arăta exact ca disponibilitatea de a mai rămâne.
Este tentant să îi învinuiești că nu văd. Uneori chiar sunt neatenți. Alteori, însă, le-ai dat prea puține semne și ai transformat o nevoie personală într-un test secret al sensibilității lor. Relația ajunge să fie judecată după un răspuns pe care nimeni nu știa că trebuie să îl ofere.
A spune că pleci nu este, prin sine, o agresiune. Poți anunța fără reproș, poți încheia ce ai promis sau stabili ce rămâne pentru mâine. Limita devine astfel o informație cu care ceilalți pot lucra, în locul unui zid pe care îl vor descoperi abia când te superi.
Te ridici și spui că mai ai zece minute. Conversația își schimbă ritmul. Poate cineva este dezamăgit, dar dezamăgirea nu dovedește că ai greșit. Libertatea de a pleca devine mai cinstită când îi dai o formă clară, fără să ceri celorlalți să o ghicească mai întâi.
Leave a Reply