Timpul și întrebarea

Felul în care trăim întrebarea „de ce?” se poate schimba cu vârsta, fără o ordine obligatorie. Mirarea, durerea și seninătatea pot apărea în orice etapă. Nu copilăria deține singură mirarea, nu maturitatea deține singură durerea și nu bătrânețea garantează pacea.

Aceeași formulă poate veni din locuri diferite. La douăzeci de ani întrebi poate din neliniște; la cincizeci, din responsabilitate; la optzeci, din memorie sau dintr-o uimire nouă. Cuvintele rămân asemănătoare, dar situația celui care întreabă se schimbă.

Timpul nu răspunde singur la „de ce?”. Uneori limpezește, alteori complică. Unele întrebări devin mai suportabile; altele se arată mai adânci decât păreau. A trăi mai mult nu înseamnă automat a înțelege mai bine, dar poate oferi mai multe încercări de a înțelege.

Poate că maturitatea nu este să deții răspunsuri finale, ci să observi cum se schimbă întrebarea odată cu viața ta. O întrebare adâncită de timp nu este încă un răspuns. Este însă un alt fel de a sta în fața ei.