Balamaua nu mai scârțâie. Ușa se închide firesc, iar nimeni nu întreabă cine a strâns șuruburile. Reparația a reușit atât de bine încât evenimentul dispare. Dacă piesa s-ar fi rupt, ar fi existat vinovați, telefoane și o poveste spusă de mai multe ori în casă.
Așa se întâmplă cu multe forme de grijă: le simțim mai ales absența. Cel care previne o problemă nu poate arăta întotdeauna ce ne-a cruțat, fiindcă acel lucru nu s-a petrecut. El oferă o zi obișnuită, iar noi căutăm motive de mulțumire printre întâmplările neobișnuite.
Nu e nevoie să construim scenarii catastrofice pentru fiecare șurub strâns. Ajunge să recunoaștem că normalitatea cere întreținere. Ceea ce pare să dureze de la sine poate fi susținut de o atenție repetată, pe care comoditatea noastră o confundă prea repede cu inerția obiectelor.
Când observăm reparația, putem întreba simplu cine a făcut-o. Nu pentru a organiza o ceremonie în jurul ușii, ci pentru a nu lăsa munca să rămână vizibilă numai când eșuează. O casă comună se simte altfel când grija reușită primește și ea un nume.
Leave a Reply