Pe o stradă încinsă, umbra unui copac acoperă o bancă. Te așezi acolo fără să arăți un bilet și fără să explici de unde vii. Alături poate sta cineva cu care nu ai împărți aproape nicio convingere. Pentru câteva minute, aveți aceeași nevoie și același adăpost.
Copacul nu face o alegere morală. Ar fi nepotrivit să îi atribuim generozitatea unui om. Totuși, experiența poate naște recunoștință: primești ceva folositor care nu a fost produs pentru tine, nu îți confirmă meritele și nu solicită o justificare a prezenței tale pe bancă.
De aici poate începe o altă relație cu locul. În loc să întrebi numai ce îți oferă, te întrebi cât îi permiți să rămână disponibil și altora. Umbra nu poate fi restituită copacului, dar pământul din jurul rădăcinilor poate fi lăsat să respire, iar trunchiul cruțat.
Recunoștința față de natură nu trebuie să inventeze un interlocutor. Poate rămâne o atenție practică față de condițiile care ne găzduiesc. Când pleci de pe bancă, umbra rămâne acolo. Tocmai faptul că nu pleacă împreună cu tine îi păstrează prețul pe care nu îl poți plăti.
Leave a Reply