La o întâlnire, cineva folosește o expresie a unei rude dispărute, iar câțiva oameni râd imediat. Nu este o replică solemnă și nu ar sta bine pe o placă comemorativă. Tocmai de aceea aduce persoana aproape: cu ciudățenia ei, cu felul de a întoarce vorbele într-o după-amiază obișnuită.
Amintirea respectuoasă poate deveni prea netedă. Păstrează virtuți, dar pierde gesturile care făceau omul recognoscibil. Recunoștința nu trebuie să vorbească numai pe un ton grav. Uneori, ceea ce am primit de la cineva este libertatea de a râde, iar a o continua poate fi o formă fidelă de a-l ține minte.
Există totuși o diferență între râsul împărtășit și transformarea cuiva absent într-o caricatură. Povestea poate păstra tandrețea fără să ascundă defectele, după cum poate numi un defect fără să reducă întreaga persoană la el. Cei care povestesc răspund pentru această măsură, fiindcă omul amintit nu mai poate interveni în conversație.
Râsul se stinge și masa își continuă cursul. Nimeni nu a reparat pierderea. Pentru câteva clipe, însă, cei de față au recunoscut împreună ceva bun primit de la aceeași persoană. Mulțumirea nu a avut nevoie de un discurs; a trecut prin felul în care un număr de fețe s-au luminat deodată.
Leave a Reply