De câte ori apare o propunere, cineva cere încă o verificare. Prima cerere este justificată, a doua poate fi utilă, dar a zecea nu mai schimbă nimic. Între timp, hotărârea rămâne suspendată, iar costul amânării nu intră niciodată în discuție.
Îndoiala are o reputație bună printre cei care nu vor să fie creduli. Totuși, ea poate fi folosită pentru a proteja situația existentă fără a o apăra deschis. Dacă orice schimbare are nevoie de certitudine deplină, iar ceea ce există nu trebuie să dovedească nimic, jocul este hotărât dinainte.
Prudența cere să comparăm riscurile acțiunii cu cele ale inacțiunii. Nu dispare răspunderea fiindcă nu am semnat încă o decizie. Uneori așteptarea este alegerea potrivită; alteori ea consumă exact posibilitatea pe care pretinde că o păstrează. Diferența trebuie cercetată, nu ascunsă în formula „să mai vedem”.
O întrebare cinstită ar putea fi: ce informație așteptăm și cum ne va schimba hotărârea? Dacă nu putem răspunde, poate nu mai căutăm cunoaștere. Poate că ne folosim de limitele ei ca să nu recunoaștem o teamă, un interes sau refuzul de a decide.
Leave a Reply