Mulțumesc pentru ceea ce nu mi s-a dat

Uneori privim în urmă și recunoaștem că un lucru neobținut ne-a lăsat un drum pe care nu l-am fi văzut altfel. Putem ajunge să mulțumim pentru o întâlnire sau o alegere care a devenit posibilă după acel refuz. Aceasta este o interpretare personală, nu o regulă a lipsurilor.

Nu orice lipsă formează și nu orice rană ascunde un dar. Unele absențe lasă pierderi care nu se repară printr-o poveste frumoasă. Nimeni nu este dator să numească bine ceea ce i-a făcut rău pentru a părea matur sau recunoscător.

Poate fi mai precis să mulțumim pentru ceea ce am reușit să construim în ciuda unei lipse, pentru oamenii care ne-au ajutat sau pentru o posibilitate rămasă deschisă. A recunoaște acel bine nu justifică lipsa și nu îl absolvă pe cel care a produs o nedreptate.

Dacă spun „mulțumesc pentru ceea ce nu mi s-a dat”, vorbesc despre felul în care îmi înțeleg acum propria viață. Nu ofer o formulă pe care altcineva trebuie să o repete. Recunoștința își păstrează sensul numai dacă poate lăsa loc și unui „asta încă doare”.