Elevul apasă notele potrivite, dar melodia rămâne rigidă. Profesorul îi cere să cânte din nou un singur sunet și să îl asculte până se stinge. Exercițiul pare prea simplu pentru cineva care tocmai reușise să parcurgă o pagină întreagă fără să se oprească.
A executa o succesiune și a auzi ce produci sunt două sarcini care se pot despărți. Dorința de a ajunge la capăt ocupă uneori atenția atât de mult, încât sunetul devine doar dovada că degetul a fost pus unde trebuie pe instrument.
Revenirea la o coardă liberă nu anulează progresul. Schimbă unitatea după care îl judeci. În locul paginilor parcurse apare calitatea ascultării: începutul prea aspru, presiunea inegală, respirația grăbită. Lucrurile mici nu sunt neapărat ușoare; uneori sunt doar mai greu de folosit ca trofee.
Când melodia este reluată, poate că încă se împiedică. Dar elevul aude acum o diferență pe care înainte nu o putea numi. Are un criteriu propriu, încă fragil. Lecția începe să lucreze în absența profesorului, acolo unde urechea nu mai așteaptă doar aprobarea, ci urmărește ceea ce mâna îi oferă.
Leave a Reply