Prietenul încă povestește ce s-a întâmplat la cină, iar tu ai deja răspunsul. Îl ții pregătit, aproape nerăbdător, și aștepți locul în care să intri. Auzi cuvintele care urmează, dar numai ca să afli când îți vine rândul să vorbești.
Ascultarea se pierde aici fără zgomot. Nimeni nu întrerupe, nimeni nu ridică vocea. Totuși, povestea celuilalt a devenit decorul unei replici hotărâte înainte ca el să termine. Poate tocmai ultima lui ezitare ar fi schimbat înțelesul celor spuse până atunci.
A asculta cere disponibilitatea de a pierde un răspuns bun. Nu fiindcă ideile tale n-ar conta, ci fiindcă omul din față poate ajunge într-un loc pe care nu l-ai prevăzut. Dacă îl întâmpini numai cu ceea ce știai deja, întâlnirea rămâne aproape imaginară.
Uneori merită să lași replica să se destrame. Să întrebi despre detaliul acela ciudat, să revii la o vorbă rostită mai încet. Conversația nu va părea la fel de isteață. În schimb, la sfârșit, s-ar putea să poți spune ce ai aflat despre el, nu doar ce ai reușit să exprimi despre tine.
Leave a Reply