Mama începe iar întâmplarea cu trenul pierdut. Cunoști gara, valiza, replica din final. Ai putea să termini povestea în locul ei și tocmai această ușurință te face să crezi că nu mai există nimic de ascultat în ceea ce spune.
Dar repetarea nu cere întotdeauna informație nouă. Uneori omul verifică dacă o bucată din viața lui mai are loc între voi. Alteori abia acum observă ceva în întâmplare, deși cuvintele par aceleași. Familiaritatea ne poate face neatenți chiar la micile schimbări.
Nu suntem obligați să ascultăm fără limită orice reluare. Oboseala există și poate fi spusă fără cruzime. Totuși, între răbdarea jucată și „știu deja” există o întrebare sinceră: „Ce îți amintești cel mai bine din ziua aceea?”. Ea lasă povestea să se miște.
Poate că vei auzi, pentru prima dată, nu aventura din gară, ci rușinea de a fi cerut bani unui străin. Întâmplarea era cunoscută; felul în care fusese trăită nu era. Apropierea nu ne scutește de ascultare. Ne cere uneori să ne întoarcem la ceea ce am clasat prea repede drept înțeles.
Leave a Reply