„Îmi pare rău dacă te-am rănit”, spune cineva după o vorbă crudă. Fraza seamănă cu o scuză, dar acel „dacă” lasă fapta suspendată. Omul rănit trebuie să dovedească din nou că s-a întâmplat ceva înainte ca regretul să aibă un obiect recunoscut.
Uneori nu știm cu adevărat cum au fost primite cuvintele noastre și întrebarea este legitimă. Dar când celălalt a explicat deja, condiționalul poate muta îndoiala asupra lui. Nu mai discutăm despre ce am spus, ci despre sensibilitatea cu care a ales, presupunem noi, să audă.
O scuză mai limpede numește gestul: am făcut o glumă despre ceva ce mi-ai spus în încredere. Nu trebuie să pretindă că pricepe toate urmările. Ajunge să recunoască partea pe care o cunoaște și să lase celuilalt spațiu pentru ceea ce încă nu a fost înțeles.
Atunci regretul nu mai cere confirmare ca să existe. Poate fi primit sau nu, iar împăcarea poate rămâne departe. Dar cel puțin conversația nu îl obligă pe omul rănit să construiască și acuzația, și dovada, și scuza în locul celui care a făcut gestul. Un lucru simplu a fost, în sfârșit, numit.
Leave a Reply