Te enervează o farfurie lăsată pe masă. Vorbești despre ea cu o intensitate care te surprinde și pe tine. Celălalt o duce la chiuvetă, dar nimic nu se liniștește. Obiectul a dispărut, în timp ce fraza pe care nu ai spus-o continuă să își caute loc.
Poate că farfuria a adunat, pentru tine, multe momente în care ai strâns singur. Poate că ziua a fost grea din alte motive. Niciuna dintre aceste variante nu trebuie presupusă automat. Tocmai de aceea merită oprită certitudinea că lucrul vizibil explică întreaga reacție.
A numi furia nu înseamnă a o justifica în orice formă. „Sunt furios” poate fi începutul unei descrieri, nu un permis pentru umilire. Întrebarea utilă este ce anume cere acea furie să fie spus: o împărțire mai dreaptă, o pauză, recunoașterea unei sarcini rămase nevăzute.
Dacă ajungi să vorbești despre aceste lucruri, farfuria își recapătă dimensiunea. Poate rămâne un exemplu, dar nu mai trebuie să țină locul întregii relații. Iar celălalt poate răspunde la o cerere pe care o înțelege, în loc să încerce mereu să ghicească ce greutate invizibilă a căpătat astăzi un obiect din bucătărie.
Leave a Reply