Pe coperta unei cărți traduse, numele autorului se vede de la câțiva pași. Numele traducătorului trebuie căutat înăuntru. Cititorul se bucură de o frază limpede și îi mulțumește, în gând, unei singure persoane, deși limpezimea pe care o întâlnește a trecut prin munca atentă a alteia.
Această absență poate părea semnul unei reușite. Traducătorul nu ar trebui să se așeze între carte și cititor. Dar discreția unei intervenții nu înseamnă inexistența ei. Cine a ales ritmul, a cercetat un termen sau a refuzat o soluție facilă a participat la forma efectivă a lecturii.
Recunoașterea muncii nu cere să mutăm centrul cărții de la autor la traducător. Cere să renunțăm la imaginea unei treceri automate între limbi. Când traducerea este tratată ca transport neutru, deciziile ei dispar, iar greșelile par accidente fără autor și reușitele par bunuri găsite de-a gata.
Un nume vizibil nu garantează o traducere bună, dar face posibilă o răspundere limpede. Ne permite să căutăm aceeași voce, să comparăm alegeri și să adresăm aprecierea unde trebuie. Cartea nu devine mai puțin a autorului dacă recunoaștem mâna prin care am putut, în sfârșit, să o citim.
Leave a Reply