La o ședință, cineva cere explicații pentru o decizie neclară. După plecarea lui, apare verdictul: este „dificil”. Cuvântul poate rezuma un comportament obositor, dar poate și scuti grupul de verificarea întrebării. Data viitoare, obiecția va fi auzită prin etichetă înainte să fie auzită în întregime.
Etichetele economisesc timp și tocmai de aceea pot deveni nedrepte. Ele păstrează o interpretare și o aplică întâlnirilor viitoare. Persoana nu mai primește ocazia de a face ceva concret; confirmă sau nu confirmă un portret deja stabilit. Chiar și tăcerea ei poate ajunge probă pentru același portret.
A refuza eticheta nu înseamnă a refuza descrierea unor fapte. Putem spune că cineva întrerupe, întârzie ori jignește. O descriere precisă permite răspuns, schimbare și proporție. „Dificil” amestecă aceste posibilități într-un caracter presupus, pe care cel judecat nici nu știe exact cum ar putea să îl conteste.
Înainte să repetăm cuvântul, putem încerca o propoziție mai lungă: ce a făcut, în ce împrejurare și pentru cine a fost incomod? Uneori portretul se confirmă parțial. Alteori descoperim că dificultatea aparținea unei reguli proaste, iar omul doar a refuzat să o facă mai ușor de suportat pentru ceilalți.
Leave a Reply