Într-un articol, profesia cuiva apare între ghilimele, deși nu este vorba despre un citat. Semnele par mărunte, dar îi spun cititorului să privească denumirea cu neîncredere. Autorul nu formulează o acuzație deschisă; lasă două perechi de linii să o sugereze în locul lui.
Ghilimelele pot marca distanță legitimă față de o expresie îndoielnică. Sunt folositoare când discutăm un termen fără să îl adoptăm. Dar pot deveni o metodă ieftină de discreditare: persoana este numită și, simultan, numele ei profesional este retras, fără argumentul care ar justifica această retragere publică.
Ironia cere complicitatea cititorului. El este invitat să știe deja de ce titulatura nu trebuie crezută. Cine cere explicații riscă să pară naiv, fiindcă gluma funcționează tocmai prin presupunerea unui acord anterior. Astfel, judecata se răspândește înainte să fi fost exprimată într-o formă care poate fi contestată clar.
Dacă există un motiv pentru îndoială, el merită scris. Dacă nu există, ghilimelele nu ar trebui să îl înlocuiască. Un semn de punctuație poate economisi spațiu, dar nu poate plăti datoria argumentului. Precizia înseamnă uneori să renunți la satisfacția unei aluzii și să spui exact ce poți susține.
Leave a Reply