La o festivitate, copiilor li se spune că viața este o cursă. Imaginea pare potrivită pentru încurajare: să pornească, să persevereze, să nu abandoneze. Dar o cursă presupune și un traseu, un clasament, o linie de sosire. Metafora aduce aceste lucruri cu ea chiar dacă discursul nu le numește.
Când ne privim astfel, reușita altuia poate deveni dovada întârzierii noastre. O pauză trebuie justificată prin performanța viitoare, iar un drum diferit pare o rătăcire. Nu metafora produce singură asemenea judecăți, însă le poate face să pară firești, ca și cum descrierea ar fi fost o regulă a lumii.
Unele activități chiar sunt competitive și nu câștigăm nimic negând acest fapt. Problema începe când o imagine locală pretinde să explice întreaga viață. Creșterea unui copil, îngrijirea unei grădini sau păstrarea unei prietenii nu au nevoie de învinși pentru a avea sens și nici nu împart aceeași linie de sosire.
Putem păstra cursa pentru locurile unde ajută și putem căuta alte descrieri pentru rest. O metaforă nu trebuie alungată, ci ținută la dimensiunea ei. Când observăm unde nu se mai potrivește, ne recâștigăm posibilitatea de a trăi un fapt fără să acceptăm și clasamentul ascuns în cuvintele despre el.
Leave a Reply