În prima luni după pensionare, ceasul sună la ora obișnuită. Nu trebuie să pleci nicăieri. Libertatea așteptată vine împreună cu un gest rămas fără destinație: mâna întinsă spre hainele pregătite de seara. Ziua este întreagă, dar încă nu știi în ce fel să intri în ea.
Munca organiza mai mult decât programul. Îți oferea oameni care te căutau, probleme care îți cereau priceperea și o explicație scurtă pentru folosirea timpului. Sfârșitul ei poate lăsa un gol chiar când postul devenise obositor. Ușurarea și pierderea nu se exclud una pe cealaltă.
Nu trebuie să înlocuiești imediat vechiul serviciu cu o nouă obligație permanentă. Dorința de a fi util poate ascunde teama că timpul fără cereri nu îți aparține legitim. Utilitatea rămâne valoroasă, dar nu poate fi singurul permis prin care îți dai voie să locuiești o zi.
Poate vei ajuta pe cineva, poate vei învăța ceva, poate vei merge o vreme fără destinație. Important este ca alegerea să poată apărea înaintea nevoii de a dovedi că încă meriți un loc. După ultima zi de lucru, viața nu cere neapărat o nouă funcție; cere o relație nouă cu timpul disponibil.
Leave a Reply