Fotografia ta apare pe afișul unui eveniment, lângă câteva rânduri scrise de organizatori. Te recunoști în informații și totuși nu chiar. Textul este mai sigur, mai coerent, mai impresionant decât felul în care îți trăiești munca. Pentru prima dată, propria prezentare pare să îți ceară să te ridici la înălțimea ei.
O biografie publică selectează inevitabil. Nimeni nu poate pune pe un afiș toate ezitările, proiectele abandonate și zilele obișnuite. Selecția devine însă falsificare când elimină limitele care ar schimba așteptările legitime ale publicului sau îți atribuie o autoritate pe care nu o poți susține.
Nu este nevoie să răspunzi promovării prin autodepreciere. Poți spune exact ce ai făcut, fără adjective care cer admirație în avans. O prezentare sobră lasă lucrării șansa de a convinge și îți permite să intri în sală ca un om care are ceva de oferit, nu ca o legendă de apărat.
Ceri schimbarea a două formulări și trimiți o fotografie mai recentă. Gestul pare mărunt, dar așază o limită între vizibilitate și invenție. Publicul va primi tot o versiune incompletă a ta. Măcar va fi una în care poți locui fără să începi întâlnirea printr-o ascundere a propriilor proporții.
Leave a Reply