Înaintea prezentării, verifici pentru a treia oară un calcul. În sală vei vorbi calm, iar cei care te ascultă vor presupune poate că nu te-ai îndoit deloc. Între pregătirea neliniștită și vocea sigură există o distanță firească, dar uneori ajungi să o trăiești ca pe o înșelătorie.
Competența nu presupune absența verificării sau a ezitării. Unele forme de siguranță sunt chiar rezultatul îndoielilor cercetate cu grijă. Problema apare când imaginea de expert te împiedică să mai arăți ce rămâne nesigur, fiindcă publicul s-a obișnuit să primească de la tine numai propoziții închise.
Poți oferi o concluzie fermă și preciza limitele ei. A spune ce nu știi nu anulează ceea ce ai verificat; îi ajută pe ceilalți să folosească răspunsul corect. Autoritatea care nu suportă nicio margine ajunge să ceară încredere tocmai acolo unde ar trebui să ofere prudență.
La final, cineva pune o întrebare pentru care nu ai încă date. Poți promite că vei verifica, fără să umpli golul cu o explicație elegantă. Poate imaginea ta va deveni mai puțin netedă. În schimb, cei din sală vor afla unde se termină răspunsul și unde începe o muncă ce trebuie încă făcută.
Leave a Reply