La fiecare întâlnire ești rugat să povestești aceeași întâmplare amuzantă. A fost frumoasă prima dată, apoi a devenit felul în care oamenii te anunță. Între timp ai făcut lucruri care contează mai mult pentru tine, dar conversația se întoarce mereu la rolul în care ai avut succes.
O identitate publică poate rămâne în urmă fără să fie ostilă. Oamenii păstrează ceea ce i-a bucurat și îți cer să repeți acel dar. Numai că repetiția, primită din afară ca afecțiune, poate fi trăită dinăuntru ca imposibilitatea de a aduce ceva nou în relație.
Nu trebuie să respingi complet imaginea veche pentru a-i lărgi marginile. Poți povesti mai puțin și poți vorbi despre ceea ce te preocupă acum. Unii vor fi dezamăgiți; alții vor descoperi că te cunoșteau printr-o singură fereastră și că persoana nu s-a oprit acolo.
La următoarea invitație, poate vei spune că astăzi ai altceva de povestit. Nu este o pedeapsă pentru cei care te-au plăcut într-un anumit fel. Este o cerere de actualizare a apropierii. Să fii recunoscut înseamnă mai mult decât să fii identificat repede după întâmplarea pe care toată lumea o știe deja.
Leave a Reply