Un prieten evocă o seară în care l-ai ascultat mult timp. Pentru el, conversația a contat. Pentru tine, masa, strada și cuvintele au dispărut aproape complet. Te simți stingherit, ca și cum lipsa amintirii ar retrage acum atenția pe care i-ai oferit-o atunci.
Există tentația de a pretinde că îți amintești. Ai păstra astfel o simetrie plăcută: aceeași întâmplare, aceeași greutate, doi martori. Numai că legăturile dintre oameni nu sunt arhive identice. Ceea ce unul a putut oferi într-o seară obișnuită poate să fi devenit pentru celălalt un sprijin neobișnuit.
Uitarea nu dovedește singură indiferența, după cum o amintire exactă nu garantează grija. Gestul a existat și a avut urmări în afara memoriei celui care l-a făcut. O parte din cine suntem circulă astfel prin viețile altora, fără să ne rămână disponibilă la cerere.
Îi poți spune adevărul și îl poți asculta din nou. De data aceasta, primești de la el ceva despre tine, fără să îți atribui toate detaliile. Nu recuperezi seara pierdută, dar îi lași loc în biografie ca unei întâmplări adevărate pe care altcineva o păstrează.
Leave a Reply