Într-o locuință împărțită cu oameni dragi, închizi ușa și ceri puțin timp singur. Dincolo se lasă o tăcere nelămurită. Te întrebi imediat dacă trebuie să explici că nu ești supărat, că nu ascunzi nimic, că dorința de retragere nu anunță sfârșitul apropierii dintre voi.
Când intimitatea este confundată cu accesul neîntrerupt, fiecare limită pare o insultă. Celălalt ajunge să măsoare iubirea prin disponibilitate, iar tu începi să îți administrezi până și oboseala ca pe o problemă de relație. Camera personală devine atunci ceva ce trebuie apărat prin justificări repetate.
A avea un spațiu numai al tău nu înseamnă că acolo locuiește un sine mai adevărat decât cel care stă cu ceilalți. Înseamnă că apropierea are nevoie și de consimțământ, de ritm, de posibilitatea unei pauze. Omul întreg nu este disponibil integral în fiecare moment al zilei.
Peste o jumătate de oră deschizi ușa. Poate ai citit, poate doar ai stat. Nu trebuie să aduci o realizare ca să justifici retragerea. Dacă limita poate fi primită fără pedeapsă, întoarcerea are altă calitate: vii către ceilalți dintr-un loc în care ai avut voie să rămâi puțin.
Leave a Reply