Într-o cutie ții o piatră, un nasture și un dop de plută. Cineva care te ajută să faci ordine întreabă dacă le poate arunca. Tu spui nu, dar când trebuie să explici, poveștile par atât de mici încât începi să te rușinezi de propria ezitare.
Obiectele acestea nu ar impresiona într-un muzeu al vieții tale. Uneori nici tu nu mai știi întâmplarea exactă. Totuși, atingerea lor păstrează o familiaritate pe care inventarul utilității nu o poate înregistra. Sunt semne că ai fost atent la ceva care nu avea importanță pentru toată lumea.
A păstra nu este întotdeauna același lucru cu a refuza desprinderea. Poate fi și o alegere despre felul în care vrei să locuiești printre urmele propriei vieți. Desigur, spațiul este limitat și lucrurile pot deveni apăsătoare. Tocmai de aceea alegerea merită făcută de omul pentru care ele au sens.
Pui cutia la loc sau renunți la câteva obiecte. Niciuna dintre decizii nu trebuie transformată într-un verdict despre maturitate. Poți lăsa o piatră să fie importantă fără să dovedești importanța ei tuturor, atât timp cât îi găsești un loc care nu îți ocupă întreaga casă.
Leave a Reply