Te ridici din pat să verifici dacă ai încuiat ușa. Ai verificat deja, dar îndoiala revine odată cu liniștea. Gestul este familiar și poate fi doar o precauție de seară. În alte zile, îți consumă mai multă atenție decât ai vrea să îi dai.
E ușor să îl transformi într-o etichetă: așa sunt eu, neliniștit, incapabil să las lucrurile în pace. Descrierea pare sinceră, însă face dintr-un comportament o identitate fără ieșire. Ceea ce se repetă este tratat ca esență, iar orice încercare diferită pare o prefăcătorie împotriva propriei naturi.
Poți observa un obicei fără să îl minimalizezi și fără să te reduci la el. Contează împrejurările, greutatea lui în viața de zi cu zi și ajutorul de care ai putea avea nevoie dacă devine apăsător. Nici rușinea, nici o lecție rapidă despre voință nu înlocuiesc această atenție concretă.
În seara aceasta, înainte de verdictul despre cine ești, există un om obosit și o ușă încuiată. De aici se poate începe o înțelegere mai exactă. Nu prin promisiunea că vei înceta imediat, ci prin refuzul de a lăsa un singur gest să îți semneze întreaga biografie.
Leave a Reply