La un prânz, cineva amintește o opinie pe care o susțineai cu multă siguranță. Astăzi nu o mai împărtășești. Primul impuls este totuși să explici că nu ai spus chiar așa, că lipsesc nuanțele, că nu ar trebui să fii judecat după o conversație atât de veche.
Uneori aceste precizări sunt necesare. Alteori ele apără mai ales imaginea unui om care nu a greșit niciodată cu adevărat. Încerci să ajungi la poziția nouă fără să lași urme ale drumului parcurs, ca și cum o convingere ar merita respect doar dacă ai avut-o de la început.
A spune că te-ai răzgândit poate fi mai exact decât a rescrie retrospectiv discuția. Nu trebuie să îți insulți versiunea veche pentru a o contrazice. Dar dacă vorbele de atunci au avut consecințe pentru cineva, schimbarea interioară nu le șterge și nu înlocuiește o eventuală reparație concretă.
Recunoști ce credeai și explici, cât poți, ce te-a făcut să vezi altfel. Conversația poate rămâne inconfortabilă. Totuși, identitatea ta nu trebuie să depindă de un dosar fără corecturi. Poate deveni mai demnă de încredere tocmai când nu mai cere celorlalți să uite toate paginile pe care tu le-ai revizuit.
Leave a Reply