O cană are o ciobitură pe care degetul o ocolește fără să mai fie nevoie să te uiți. Ai folosit-o atât de mult încât defectul a intrat în felul obișnuit de a o ține. Când cineva propune să o înlocuiești, vezi pentru prima dată cât de veche a devenit.
Obiectele uzate arată timpul altfel decât fotografiile. Fotografia păstrează o aparență oprită; cana păstrează urmările folosirii. Prin ea observi nu doar că anii au trecut, ci că ai repetat un gest de nenumărate ori, în dimineți pe care nu le mai poți deosebi unele de altele.
Atașamentul față de obiect nu cere păstrarea oricărui lucru. Unele devin nesigure sau ne încarcă inutil casa. Dar înainte de a le arunca putem recunoaște ce ne mișcă: familiaritatea acumulată, nu valoarea de cumpărare și nici obligația de a conserva întreaga viață sub forma unui inventar.
Cana poate rămâne, dacă încă se poate folosi, sau poate pleca. Timpul ei cu tine nu depinde de verdictul acesta final. Poate vei păstra doar amintirea felului în care o țineai. Uneori observarea uzurii este suficientă ca să înțelegi că viața a trecut și prin gesturi atât de repetate încât păreau în afara schimbării.
Leave a Reply