La sfârșitul unei zile de cules, câteva fructe rămân prea sus. Scara nu ajunge, lumina scade, iar brațele dor. Coșurile sunt pline, dar privirea se întoarce insistent la ceea ce nu a putut fi luat. Abundența de jos pare micșorată de restul inaccesibil.
Sfârșitul unei munci dezvăluie uneori această aritmetică nedreaptă. Nu comparăm rezultatul cu mâinile goale de dimineață, ci cu totalul imaginat. Orice rest devine o scădere din ceea ce avem, deși el nu a fost niciodată în coș și poate nici nu putea fi adus acolo în siguranță.
A renunța la ultimele fructe nu înseamnă că efortul nu contează sau că pierderea trebuie celebrată. Înseamnă să acceptăm că randamentul complet nu este singurul criteriu. Mai există oboseala, lumina și drumul spre casă. O muncă bună poate lăsa în urmă posibilități nefolosite fără să devină prin aceasta insuficientă.
Strângi scara și cari coșurile. Fructele rămase vor avea soarta lor, nu neapărat pe cea pe care ai fi ales-o. În curte, cineva începe să spele ce ai adus. Ziua se încheie cu lucrurile aflate efectiv în mâinile voastre, iar acest contact concret poate slăbi, în sfârșit, puterea câtorva puncte de culoare rămase sus, printre frunze.
Leave a Reply