În prima seară într-o cameră închiriată, deschizi sertarele chiar dacă nu ai nimic de pus în ele. Verifici fereastra, aprinzi veioza, asculți zgomotul țevilor. Nu cauți numai confort. Încerci să afli cum se poate așeza viața ta într-un loc care nu te cunoaște.
Contractul îți oferă folosirea spațiului, dar sentimentul de a locui se formează altfel. O cană rămâne lângă pat. Haina găsește un cui. Din aceste alegeri mici apare o ordine care nu poate fi trecută integral în inventarul semnat la sosire.
A locui nu este identic cu a deține. Poți avea acte pentru o casă în care te simți tolerat și poți găsi adăpost într-o cameră ce va trebui restituită. Totuși, precaritatea nu devine frumoasă doar fiindcă omul reușește să se adapteze la ea.
Seara următoare vei ști unde este întrerupătorul fără să îl cauți. Acest început contează, chiar dacă nu rezolvă nesiguranța contractului. Uneori apartenența pornește astfel: printr-un gest care se poate repeta mâine, cu speranța simplă că mâine vei avea încă voie să fii acolo.
Leave a Reply