După ploaie, singura bancă liberă este udă. Rămâi în picioare și observi cât de repede un parc frumos încetează să fie primitor când nu te poți așeza. Priveliștea există, aleile sunt curate, dar corpul tău are o cerere pe care frumusețea nu o îndeplinește.
Vorbim ușor despre locuri deschise tuturor. Deschiderea poate însemna însă doar absența unei porți. Pentru cineva obosit, pentru cineva care merge greu, posibilitatea de a rămâne depinde de un detaliu pe care omul grăbit nici măcar nu îl vede în trecere.
Dreptul de a ajunge și posibilitatea de a sta sunt lucruri diferite. Un spațiu care îți permite numai să treci te primește condiționat: poți fi aici atâta vreme cât nu ai nevoie de prea mult. Condiția rămâne discretă, dar nu dispare din această cauză.
Poate vei șterge banca înainte să te așezi. Poate vei pleca. Dincolo de gest, rămâne întrebarea despre felul în care facem loc unii altora. O cetate ospitalieră ar trebui gândită și de la înălțimea omului care caută unde să își odihnească genunchii.
Leave a Reply