Cana are o ciobitură lângă toartă, într-un loc care nu atinge buzele. O alegi totuși dimineața, deși în dulap există altele întregi. Nu este o comoară și nu amintește neapărat de cineva. Pur și simplu, mâna știe cum să o țină fără ezitare.
Folosirea repetată așază între noi și obiecte o potrivire greu de explicat prin preț. Cana aceasta cere mai puține ajustări decât una nouă. Într-o zi încă neîncepută, mica ei familiaritate scutește o alegere și lasă atenția să se îndrepte în altă parte.
A o păstra nu dovedește automat înțelepciune, după cum înlocuirea ei nu ar dovedi superficialitate. Dacă devine periculoasă, atașamentul trebuie să accepte limita. Grija pentru lucruri își pierde rostul când ajunge să ceară corpului să suporte orice numai pentru continuitatea unui obicei.
Până atunci, poți bea din ea fără să transformi defectul într-o lecție despre imperfecțiune. Este suficient să recunoști o relație de folosire care încă funcționează. Nu toate lucrurile trebuie salvate pentru totdeauna; unele merită doar să nu fie alungate înainte de vreme dintr-o dimineață obișnuită.
Leave a Reply