Ieși din lift la etajul greșit și înaintezi câțiva pași cu siguranța celui care a ajuns acasă. Ușile seamănă, lumina cade la fel. Abia ghiveciul necunoscut îți oprește mâna. Pentru câteva secunde, familiaritatea a fost suficientă ca să înlocuiască verificarea atentă a locului.
Greșeala e mică, poate amuzantă, dar tulbură convingerea că prezența noastră este întotdeauna lucidă. Corpul continuă trasee învățate în timp ce gândul se ocupă de altceva. Ajungem uneori aproape de destinație fără să fi participat cu atenție la fiecare pas al drumului.
A fi prezent nu poate însemna să cercetezi neîncetat fiecare clanță. Ar fi o viață epuizantă. Mai curând, prezența include puterea de a te opri când lumea contrazice obiceiul și de a accepta corectura înainte ca siguranța să se transforme în încăpățânare lipsită de motiv.
Te întorci spre lift, iar ghiveciul rămâne în urma ta. Altcineva locuiește într-o ordine aproape identică, totuși străină. Asemănarea coridoarelor nu anulează această diferență. Acasă începe și acolo unde înveți să recunoști, fără supărare, că o anumită ușă nu este a ta.
Leave a Reply