La sfârșitul mesei, paharul rămâne foarte aproape de margine. Îl vezi și continui conversația. Nu tu l-ai pus acolo, nu este al tău, iar copilul care aleargă prin cameră pare încă departe. Între observație și gest încape această scurtă negociere cu propria comoditate.
Câtă răspundere aduce faptul că ai văzut? Nu poți preveni toate accidentele și nici nu ar fi drept să devii supraveghetorul fiecărei încăperi. Dar uneori distanța dintre un risc și înlăturarea lui este numai lungimea unei mâini, fără vreun sacrificiu ascuns în mișcare.
Există o diferență între vinovăția pentru orice se întâmplă și grija pentru ceva ce poți modifica ușor. Prima te poate ține captiv într-o datorie fără margini. A doua are un obiect precis și se încheie odată cu gestul. Nu cere să preiei întreaga lume asupra ta.
Muți paharul puțin spre mijlocul mesei și conversația continuă. Probabil nimeni nu observă. Nu este nevoie ca gestul să devină poveste despre bunătate. Ajunge că, pentru o clipă, prezența ta a însemnat și disponibilitatea de a răspunde unui lucru mic pe care ceilalți nu îl văzuseră.
Leave a Reply