Ședința s-a terminat și oamenii ies discutând. Ultimul observă lumina aprinsă, cănile lăsate pe masă, fereastra deschisă. Nu există o regulă clară despre cine închide încăperea. Tocmai această lipsă poate transforma o treabă de două minute într-un obicei suportat mereu de aceeași persoană.
Bunăvoința acoperă ușor golurile organizării. Cineva face ce trebuie, iar ceilalți ajung să creadă că lucrul se întâmplă singur. După o vreme, gestul voluntar devine o așteptare nerostită. Persoana care îl refuză pare atunci necooperantă, deși nimeni nu o întrebase dacă acceptă sarcina.
Responsabilitatea comună nu înseamnă că fiecare trebuie să facă totul. Înseamnă și să vedem cine face deja lucrurile pe care noi le numim comune. Fără această atenție, generozitatea unuia poate finanța nepăsarea celorlalți, iar politețea poate ascunde o distribuție nedreaptă a muncii de fiecare zi.
Astăzi poți stinge tu lumina. Mâine poate merită stabilit cine închide sala. Regula nu distruge căldura relațiilor; uneori o protejează de resentimentele pe care tăcerea le adună. O încăpere lăsată în ordine ar trebui să dovedească o grijă împărțită, nu disponibilitatea nesfârșită a celui care pleacă ultimul.
Leave a Reply