Într-o cafenea aproape goală alegi masa de la fereastră. Nu aștepți pe nimeni și nici nu ai de lucrat. Oamenii trec, oprindu-se uneori în reflexia geamului. Ești separat de stradă printr-o suprafață transparentă și, pentru o vreme, această apropiere fără conversație îți este suficientă.
Singurătatea nu cere întotdeauna depărtare. Uneori avem nevoie să fim între oameni fără să răspundem imediat unei relații. Zgomotul ceștilor poate oferi o companie care nu solicită povestea zilei. Alături de ceilalți, tăcerea personală capătă un cadru și nu mai umple întregul spațiu disponibil.
Dar geamul poate deveni și un loc din care viața celorlalți pare mai adevărată decât a ta. Vezi întâlniri, cumpărături, gesturi hotărâte; nu vezi ezitările din spatele lor. Comparația este inegală: pui interiorul propriu, cu toate golurile lui, lângă câteva imagini bine luminate din afară.
Când termini cafeaua, ieși pe aceeași stradă. Pentru cineva rămas la geam vei fi doar un trecător, poate aparent sigur pe drumul lui. Gândul acesta nu anulează singurătatea, dar poate slăbi hotarul imaginar care te așeza singur înăuntru, în timp ce toți ceilalți păreau să locuiască viața adevărată.
Leave a Reply