Din fereastra bucătăriei se vede un copac pe care ajungi să nu îl mai privești. Îi cunoști locul atât de bine încât îl sari cu privirea. Într-o dimineață, o creangă tăiată lasă un gol și abia golul îți arată cât de prezent fusese, în tăcere, copacul.
Ceea ce rămâne stabil intră în fundalul vieții. Ne sprijinim pe această stabilitate ca să putem urmări schimbările, urgențele, lucrurile care ne cheamă pe nume. Nu este posibil și nici necesar să privim totul cu uimirea primei întâlniri la fiecare început de zi.
Totuși, fundalul nu este lipsit de valoare doar fiindcă nu ne solicită. Unele prezențe susțin forma unui loc fără să devină evenimente. Când dispar, înțelegem că aveam o relație cu ele, chiar dacă relația nu cuprindea gânduri clare sau atenție acordată în mod deliberat.
Poți privi copacul rămas fără să îți reproșezi toate diminețile în care l-ai ignorat. Atenția târzie nu trebuie să devină pedeapsă. Poate fi doar recunoașterea unei vecinătăți: ceva a crescut acolo în timp ce tu îți făceai cafeaua, iar mâine veți ocupa din nou, diferit, același loc.
Leave a Reply