Înainte de sosirea unui musafir, eliberezi un sertar și pui prosoape curate pe pat. Apoi îți amintești să scoți lucrurile de care ai nevoie zilnic, ca să nu intri mereu peste el. Ospitalitatea începe astfel să semene cu o retragere bine gândită, nu numai cu o întâmpinare călduroasă.
A primi pe cineva în casă înseamnă să îi oferi și un mic drept de a nu fi permanent disponibil pentru tine. Dacă fiecare ușă trebuie să rămână deschisă, dacă orice moment singur cere explicații, găzduirea poate deveni o vizită fără odihnă, oricât de generoasă ar fi masa pregătită.
Casa rămâne a gazdei, cu reguli care pot fi spuse limpede. Musafirul nu devine proprietar și nu poate cere orice. Dar între proprietate și tolerare există un loc pentru folosirea liberă a lucrurilor oferite, fără supravegherea continuă care ar transforma fiecare mișcare într-o cerere de permisiune.
Lași cheia pe noptieră și explici cum se încuie ușa. Mai târziu veți sta de vorbă, iar acum omul poate să își desfacă bagajul. Primirea a reușit poate tocmai în clipa când nu mai trebuie să fie demonstrată, fiindcă celălalt are unde să rămână puțin singur.
Leave a Reply