În trenul de noapte, un călător adoarme cu fruntea aproape de geam. Biletul îi dă dreptul la loc, dar nu îi poate garanta liniștea. Pentru a dormi, trebuie să lase o parte din vigilență în seama unor oameni pe care nu i-a ales și probabil nu îi va revedea.
Spațiul comun este folosit atunci într-un fel mai vulnerabil. Cel care doarme nu poate negocia fiecare zgomot sau fiecare lumină aprinsă. Prezența lui devine o cerere fără formulare. O poți observa când cauți ceva în bagaj și alegi să nu trântești capacul de deasupra scaunelor.
Nu toate nevoile pot fi împăcate. Cineva trebuie să coboare, altcineva are un copil neliniștit, iar trenul însuși face zgomot. Grija nu promite tăcere deplină. Ea deosebește ce este inevitabil de ceea ce am putea evita fără să ne negăm propriile nevoi sau să cerem altora lucruri imposibile.
Călătorul se trezește cu câteva minute înainte de stație și își strânge haina. Nu va afla cine a vorbit mai încet în timpul nopții. Somnul lui a trecut totuși printr-un mic acord al necunoscuților. Uneori lumea devine suportabilă prin oameni care nu vor primi niciodată confirmarea gestului lor.
Leave a Reply