O prietenă te-a sprijinit luni întregi într-o perioadă dificilă. Când începi să te descurci, vorbești mai rar cu ea și iei singur unele hotărâri. Se bucură, dar pare și rănită. Apropierea voastră se construise în jurul nevoii, iar acum nu mai știe unde să se așeze.
Ajutorul poate crea o intimitate puternică. Cel care sprijină află detalii, devine necesar, simte că prezența lui schimbă ceva. Când dificultatea scade, poate apărea o pierdere reală de rol. Această pierdere merită înțeleasă fără să fie transformată într-un motiv pentru a păstra dependența celuilalt.
Recunoștința pentru sprijin nu te obligă să continui să ai nevoie de el. Poți recunoaște ce a făcut prietena și îi poți propune întâlniri care nu au drept centru o problemă. Relația are astfel șansa să descopere dacă poate trăi și din plăcerea companiei, nu doar din utilitate.
Poate veți învăța să mergeți la film fără să faceți bilanțul săptămânii grele. Poate va exista o perioadă de stângăcie. Ajutorul își împlinește rostul și când cel sprijinit nu îl mai cere. A-l lăsa să plece singur la drum poate fi ultima parte a grijii, cea pentru care nu există întotdeauna un mulțumesc imediat.
Leave a Reply