La capătul liniei, autobuzul așteaptă cu motorul oprit. Pentru călătorul care vine în fugă, el este o șansă de a ajunge la timp. Pentru omul de la volan, poate fi singura pauză înaintea unui nou drum printre aceleași semafoare și aceleași solicitări.
Privim adesea serviciile dinspre urgența noastră. Tot ce le precedă și tot ce continuă după coborârea noastră rămâne în afara poveștii. De aici vine o mică eroare de perspectivă: avem impresia că ceilalți sunt disponibili exact cât timp avem nevoie de ei.
Recunoștința corectează această eroare fără să ne ceară să renunțăm la așteptări justificate. Un transport sigur și previzibil nu este o favoare. Omul care îl face posibil nu devine însă un mecanism doar fiindcă își îndeplinește obligațiile. Poate fi apreciat fără să fie idealizat.
Coborâm, spunem mulțumesc și lăsăm loc celui care urcă. Gestul e mic, aproape pierdut în zgomot. Totuși, el admite că deplasarea noastră prin oraș s-a sprijinit pe timpul altcuiva, un timp care nu începe și nu se sfârșește odată cu biletul nostru.
Leave a Reply