Poteca traversează iarba până la izvor. Nu are o placă de inaugurare, iar curbele ei au apărut din pași repetați, aleși înaintea noastră. Mergem pe ea fiindcă oferă un drum deja încercat. Încrederea aceasta în urmele altora este atât de obișnuită încât rareori o numim încredere.
O parte din binele comun nu are un autor separat. Nimeni nu poate spune singur că a făcut poteca, deși fără oameni ea nu ar fi acolo. Recunoștința întâlnește aici o dificultate: vrea să se adreseze cuiva, dar găsește mai curând o cooperare răspândită în timp.
Putem răspunde fără să inventăm un singur binefăcător. Mutăm o creangă care încurcă trecerea sau semnalăm un loc periculos. Astfel, folosirea drumului devine și contribuție. Nu orice urmă veche trebuie urmată, desigur; uneori poteca duce greșit ori rănește locul și are nevoie de ocolire.
Ajuns la izvor, nu ai de mulțumit unei persoane imaginare. Poți recunoaște pur și simplu că mersul tău a fost ajutat de mersul altora. Când lași drumul practicabil în urma ta, continui o înțelegere la care nimeni nu te-a obligat să îți pui semnătura.
Leave a Reply