Scrii o listă de cumpărături fără să te gândești la cine ți-a arătat prima literă. Mâna merge repede, cu mici scurtături personale, iar ceea ce a fost cândva dificil a devenit aproape transparent. Priceperea ascunde începutul ei: pare că a fost mereu acolo, așteptând doar să fie folosită.
În spatele acestei ușurințe au existat explicații, repetiții și timp. Poate că unele au fost oferite cu răbdare, altele cu asprime. Recunoștința nu cere să amestecăm totul într-o singură amintire luminoasă. Putem aprecia învățarea fără să justificăm umilințele care au însoțit-o uneori în aceeași sală de clasă.
Distincția contează fiindcă binele primit este adesea legat de oameni incompleți. Nu trebuie să alegem între a-i declara perfecți și a nega că ne-au ajutat. Putem numi exact ceea ce datorăm, păstrând libertatea de a judeca restul după adevărul lui, nu după conveniența unei povești familiale sau școlare.
Pe lista simplă, literele nu mai au un profesor vizibil. Totuși, ele duc mai departe o muncă începută lângă noi. Când arătăm altcuiva cum să scrie un cuvânt fără să îl facem să se simtă mic, recunoștința devine și o corectare a moștenirii primite.
Leave a Reply