O casă moștenită are praguri strâmbe, ferestre care cer reparații și un colț în care lumina cade frumos după-amiaza. Poți fi recunoscător pentru acoperiș și copleșit de ceea ce presupune păstrarea lui. Cele două reacții apar în aceeași cameră, fără să se anuleze una pe alta.
Uneori, familia vorbește despre moștenire ca și cum ar trebui să producă numai bucurie. Dar lucrurile primite vin cu întreținere, alegeri și limite. A recunoaște povara nu înseamnă automat nerecunoștință; poate fi începutul unei relații mai cinstite cu posibilitățile reale ale celui care a rămas să hotărască.
Respectul pentru cei dinainte nu cere să locuim exact ca ei. Putem muta un perete, putem schimba destinația unei camere sau, uneori, putem vinde casa. Dificultatea este să deosebim graba de a scăpa de trecut de nevoia legitimă de a trăi într-un prezent care nu îi repetă toate formele.
Poate că vei păstra o fotografie a ferestrei, chiar dacă nu vei păstra clădirea. Recunoștința se poate desprinde de posesie fără să devină uitare. Ceea ce a fost adăpost pentru cineva își împlinește rostul și atunci când te ajută să găsești o altă formă de adăpost.
Leave a Reply