Dai peste o carte împrumutată cândva de un prieten cu care nu mai vorbești des. Nu v-ați certat; viețile s-au mutat treptat în alte orașe și alte preocupări. Înăuntru este un semn de carte improvizat, iar amintirea unei apropieri revine fără să îți spună ce trebuie să faci cu ea.
Suntem tentați să judecăm legăturile după durata lor. Dacă nu au rămas la fel, le numim uneori eșecuri sau episoade provizorii. Dar o prietenie poate fi adevărată într-o perioadă și poate lăsa ceva folositor după ce forma ei se schimbă, fără să fi promis pentru totdeauna aceeași intensitate.
Recunoștința nu obligă la reînvierea unei relații. Un mesaj poate fi potrivit, dar nu trebuie trimis ca să achităm trecutul. Putem recunoaște ajutorul, umorul și compania de atunci, respectând distanța de acum. Altfel, mulțumirea devine un pretext pentru a cere din nou disponibilitatea pe care celălalt nu o mai are.
Cartea poate fi restituită sau poate primi un loc pe raft până la o întâlnire viitoare. Ceea ce ai primit din prietenie nu stă însă numai între coperți. Poate continua într-un fel de a asculta pe cineva nou, fără să transforme persoana de acum într-un înlocuitor al celei de atunci.
Leave a Reply